Ramanasramam
Ramana Ashram, situat la baza veneratului munte Arunachala din Tiruvannamalai, Tamil Nadu, India, este un simbol profund al iluminării spirituale. Fondat de stimatul înțelept Sri Ramana Maharshi, acest sanctuar sacru a evoluat într-un loc de pelerinaj venerat, atrăgând căutători din medii diverse, care sunt captivați de alura magnetică a auto-investigației și de învățăturile non-dualității.
Călătoria spirituală a lui Sri Ramana Maharshi a început cu o trezire transformatoare la fragedă vârstă de șaisprezece ani. În 1896, și-a părăsit casa familială din Tiruchuli și s-a îmbarcat într-un pelerinaj la Arunachala, unde s-a stabilit în cele din urmă în peșterile izolate care înconjoară dealul sacru. Ani de zile, el a locuit într-o contemplație solitară, adâncindu-se în adâncurile profunde ale realizării de sine.
Cuvântul despre prezența lui Ramana Maharshi s-a răspândit departe și larg, făcând semn discipolilor și devotaților care caută îndrumare pe calea către iluminare. Ashramul s-a conturat treptat în jurul altarului Samadhi al iubitei sale mame Alagammal, care a murit la 19 mai 1922. Inițial, a fost ridicată o colibă modestă, alături de un altar dedicat memoriei ei. Apele Paliteertham serveau pentru scăldat, în timp ce apele Ramanateertham erau folosite pentru ritualuri. Ofertele generoase de la devoți au susținut ashramul, completate de donații pentru o bucătărie comună. Până în 1924, infrastructura ashramului s-a extins cu construirea a două colibe suplimentare, una vizavi de Samadhi și cealaltă la nord. Construcția Sălii Vechi, edificiul central al ashramului, a început, servind drept nucleu pentru discursurile și congregațiile lui Ramana Maharshi. Devotații, veniți din diverse colțuri ale Indiei și din străinătate, s-au adunat la ashram pentru a se scufunda în prezența înțeleptului și a-i căuta sfatul spiritual.
Vechea Sala, în special, a devenit punctul focal al comuniunii spirituale, unde devotații stăteau într-o atmosferă senină, învăluiți de harul palpabil al lui Ramana Maharshi. Ochii lui radiau dragoste divină, iar cuvintele lui, atunci când erau rostite, luminau mințile vizitatorilor săi. Nu existau reguli rigide pentru meditație; vizitatorii puteau veni și pleca liber, chiar și pe timp de noapte.
Sănătatea în scădere a lui Ramana Maharshi, marcată de detectarea sarcomului la brațul stâng în 1949, nu a descurajat vitalitatea ashramului. Chiar și după mahasamadhi-ul său din 14 aprilie 1950, ashramul a continuat să înflorească sub conducerea discipolilor săi. Învățăturile sale profunde, susținând auto-investigarea și realizarea „EU SUNT”, au rezonat profund cu aspiranții spirituali care căutau eliberarea din ciclul nașterii și morții.
În anii următori, Ramana Ashram a suferit o extindere pentru a găzdui numărul tot mai mare de vizitatori. Adăugarea de noi facilități, cum ar fi pensiuni, săli de meditație și o bibliotecă extinsă, a îmbunătățit ofertele ashramului, oferind căutătorilor resurse ample pentru explorarea spirituală.
În mod remarcabil, așramiții nu au solicitat donații și nici nu au avut capital inițial. Sursele primare de finanțare au provenit din contribuțiile voluntare ale vizitatorilor și din veniturile generate din vânzările publicațiilor Ashram. Un grup dedicat de devoți a slujit dezinteresat în cadrul ashramului, conduși doar de devotamentul lor față de cauză. Personalul Ashram a rămas minim, devotații nu primesc nimic tangibil în schimbul serviciului lor, cu excepția harului lui Bhagavan. Funcționarea continuă de la primele ore ale dimineții până noaptea târziu a subliniat credința că fiecare aspect a fost susținut de bunăvoința perpetuă a lui Bhagavan.
În prezent, ashram-ul cuprinde mai multe pensiuni, oferind cazare gratuită pentru devoți. În plus, găzduiește un dispensar care răspunde nevoilor medicale ale celor mai puțin norocoși, o goshala care oferă adăpost vacilor și o veda pathasala care oferă educație băieților. Aceste eforturi stau ca mărturie a angajamentului ashramului de a servi atât căutătorilor spirituali, cât și comunității mai largi, toate susținute de harul de durată a lui Bhagavan Ramana Maharshi.
Un ashram nu a apărut imediat. La început a fost doar un șopron cu stâlpi de bambus și un acoperiș din frunze de palmier. În anii care au urmat, numărul a crescut, au venit donații și au fost construite spații obișnuite de ashram – holul în care stătea Ramana, biroul, librăria, dispensarul, camera de oaspeți pentru vizitatorii bărbați și câteva bungalouri mici pentru oaspeții care au făcut un ședere mai lungă. Un grup de sadhus a făcut o colonie la Palakottu, într-o pădure la vest de ashram. Odată cu apariția lui Cow Lakshmi, a fost construită o stală de vaci împreună cu o bucătărie mare pentru a satisface mulțimea din ce în ce mai mare de vizitatori. Draga inimii lui Ramana era să aibă grijă de vaci și să hrănească oamenii, în special sadhus și oamenii săraci. De-a lungul timpului, un templu propriu-zis, templul Matrubhuteswara, a fost construit peste locul de înmormântare al Mamei Alagammal și acolo continuă să se desfășoare închinarea zilnică.
Ramana nu ar permite niciodată să i se arate vreo preferință. În sala de mese a fost neclintit asupra acestui punct. Chiar și atunci când i s-a dat un medicament sau un tonic, a vrut să-l împartă cu toată lumea. Nici managementul Ashramului nu era preocuparea lui. Dacă s-ar face reguli, el ar fi primul care le va respecta, dar el însuși nu a făcut niciuna. Munca lui a fost pur spirituală: a ghidat în tăcere familia de devoți în continuă creștere care s-a adunat în jurul lui. Fratele mai mic al lui Ramana, Niranjanananda Swami (Chinna Swami) a devenit managerul Ashramului sau Sarvadhikari.
În centrul atenției a fost sala de meditație (Sala Veche) unde devoții stăteau cu Maharshi. Tăcerea dinamică a sălii era vibrantă cu harul lui. Dragostea divină strălucea în ochii lui și, atunci când a fost necesar, cuvintele lui puternice i-au luminat pe vizitatori. Nu existau reguli pe care toți trebuie să le mediteze într-un anumit mod sau la un moment dat. În primii ani, ușile nu au fost niciodată închise și chiar și noaptea oamenii puteau veni să fie alături de el.
Samadhi Shrine
Preocupat că ar trebui să fie accesibil tuturor vizitatorilor la orice oră, Ramana nu a părăsit Ashram-ul decât pentru plimbarea zilnică pe Deal și în Palakottu (o colonie sadhu adiacentă), dimineața și seara. În primii ani, el a mers uneori pe circuitul din jurul muntelui (Giri Pradakshina).
În 1949 s-a descoperit că Ramana avea sarcom la brațul stâng. În ciuda îngrijirilor medicale intense, la 14 aprilie 1950 a fost evident că sfârşitul lui fizic era aproape. Seara, în timp ce devotații stăteau pe verandă în afara camerei care fusese construită special pentru comoditatea lui Bhagavan în timpul bolii sale, ei au început spontan să cânte „Arunachala Siva” (Girlanda conjugală a literelor). La auzirea asta, ochii lui Ramana s-au deschis și au strălucit. A aruncat un zâmbet scurt de o tandrețe de nedescris. Din colțurile exterioare ale ochilor îi curgeau lacrimi de fericire. Încă o respirație adâncă și nu mai mult.
Chiar în acel moment, ora 20:47. ceea ce părea a fi o stea enormă trecu încet pe cer trecând spre nord-est spre vârful Arunachala. Mulți au văzut acest corp luminos pe cer, chiar și atât de departe de Bombay și uimiți de aspectul și comportamentul său deosebit, au atribuit acest fenomen trecerii Stăpânului lor.
În ciuda trecerii timpului, Ramana Ashramul rămâne un sanctuar statornic pentru căutătorii de adevăr, unde cacofonia minții se potolește, iar esența conștientizării pure pătrunde în inima. Astăzi, ashram-ul își continuă moștenirea de diseminare spirituală, găzduind retrageri, sesiuni de meditație și satsang-uri care reverberează cu înțelepciunea atemporală a lui Sri Ramana Maharshi. Pe măsură ce soarele apune în spatele maiestuosului munte Arunachala, aruncând strălucirea sa eterică pe terenurile ashramului, nu se poate să nu fii învăluit de un profund sentiment de reverență față de această locuință sacră, unde dansul etern al Sinelui se desfășoară în splendoare tăcută.